E bine dacă scad prețurile? Nu vă gândiți numai la puterea de cumpărare aici și implicit la un Buget al Familiei mai generos, ci și la datoriile deja angajate. Deflația exprimă creșterea puterii de cumpărare a banilor, spre bucuria temporară a consumatorilor (curând poate urma și o reducere a salariilor) și disperarea debitorilor (valoarea împrumuturilor vechi crește) și este determinată fie de scăderea masei monetare, fie de reducerea velocității banilor (viteză lor de circulație). Acest gen de deflație apare de regulă la spargerea unei bule a creditului. Dintr-o perspectivă nemonetaristă, deflația este cauzată de o dezechilibrare conjuncturală a raportului cerere-ofertă în economie, supra-oferta fiind generată de o creștere a productivității sau o scădere a tarifelor de transport al mărfurilor (vezi perioada revoluției industriale). În consecință, prețurile scad, consumatorii își amână achizițiile în speranța unei noi ieftiniri și se intră într-o spirală deflaționistă.
Răspunsul Băncilor Centrale în momentul apariției deflației este de regulă să scadă dobânzile și să crească masa monetară în speranța că surplusul de bani va ajunge în economie contracarând scăderea prețurilor. Nu se întâmplă mereu așa sau, mai exact, nu se întâmplă imediat așa. Și asta pentru că M x V=P x Prod (M-masă monetară, V-velocitatea banilor, P-nivelul prețurilor, Prod-producția de bunuri și servicii). Se observă că în condițiile în care Producția rămâne constantă, creșterea Prețurilor se poate obține doar prin creșterea simultană a Masei monetare și Velocității banilor, ceea ce este destul de greu de realizat după o spargere a bulei creditului, când populația și companiile sunt supra-îndatorate (cererea de bani e redusă, deci viteza lor de circulație este mică).
Cel mai spectaculos caz deflaționist îl găsim în Japonia, la începutul anilor ‘90. Banca Centrală a încercat să contracareze scăderea prețurilor coborând dobânda de politică monetară până la 0% (măsură ce a generat inflație, dar nu în Japonia ci în…restul lumii dezvoltate-băncile europene și americane s-au împrumutat în yeni, transformându-i apoi în euro și dolari și impulsionând activitatea de creditare din țările lor de origine) și extinzând masa monetară prin achiziții de bonduri guvernamentale (quantitative easing). Efectele nu s-au văzut decât foarte târziu (politică dobânzii zero a încetat în 2006) și temporar (în 2009 în Japonia se instalase iarăși deflația). Cauzele deflației prelungite din Japonia sunt multiple, de la îmbătrânirea populației și comprimarea cererii din economie (22% din japonezi au peste 65 de ani), spargerea unei imense bule speculative din imobiliar și piața de capital, amânarea lichidării împrumuturilor cu probleme și executarea garanțiilor aferente și menținerea forțată a unor bănci “zombie” pe linia de plutire, importurile ieftine din China care forțau producătorii japonezi să își scadă prețurile și marjele de profit, etc. Existența băncilor cu probleme a forțat populația să cumpere mai degrabă titluri de stat japoneze sau americane decât să deschidă depozite, Guvernul profitând de această mentalitate pentru a duce datoria publică până la 200% din PIB.
O deflație prelungită (1997-2004) avea să cunoască și Hong Kong-ul, după criza financiară asiatică. Moneda locală era legată de dolar iar ajustările din economie au fost dure, țara neputând utiliza pârghia devalorizării propriei monede, ajustări accentuate de scăderea exporturilor și importurile ieftine provenite din China.
Statele Unite a trecut la rândul său prin perioade deflaționiste. La sfârșitul războiului civil, deflația a fost cauzată de revenirea la standardul aur și retragerea banilor de hârtie tipăriți în timpul războiului. Deflația a durat între 1873-1896 iar scăderea prețurilor a fost aproximată la 1,7% pe an. O deflație mult mai severă a apărut în timpul Marii Depresiuni în intervalul 1930-1933 când prețurile au scăzut cu 10% pe an, băncile au căzut pe capete iar șomajul a urcat la 25%.
Alte sfaruri pentru Bugetul Familiei
